Nu știu de alții, dar eu am urmărit reverberațiile campaniei electorale de anul ăsta mai mult ca-n alți ani. Poate că înainte nu aveam suficientă capacitate de raționalizare și nici nu-mi părea un subiect prea interesant, nu știu. Oricum, Facebook este mediul în care mai toți oamenii au dat cu parul și cu ciocanul și și-au declarat afinitățile politice.
Am descoperit că din ce în ce mai mulți oameni au suficiente opinii încât să considere că toți ceilalți vor fi vădit interesați să le citească. Și știți care e faza? Că au dreptate. Desigur că toată această campanie electorală relativ mocirloasă din 2014, cu găini vii și moarte aruncate peste gard, susținerea creștinească BOR și Biblii prezentate în plină dezbatere televizată a trezit fel de fel de reacții în lumea literară. Nu neg că am urmărit statusurile scriitoricești de pe Facebook cu mare interes și m-am amuzat copios pe alocuri. Mi se pare amuzant cum oamenii își susțin cu atât de multă îndârjire opiniile încât uită sau habar n-au că cei de lângă ei au dreptul să nu fie de acord. În fine, cert e că lumea literară oricum e ușor atipică și prieteniile se leagă și se dezleagă cu mai multă ușurință decât în alte medii. Știți voi, scriitorii sunt propriii lor eroi sau anti-eroi literari. Să urmărim, așadar, cum se vede campania electorală 2014 prin ochii scriitorilor români.
Notă: Afirmațiile au fost preluate de pe paginile personale de Facebook ale scriitorilor.
„Votați-l pe Klaus Iohannis! Tot restul e acum secundar.”
DE-ACUM, IOHANNIS SAU NIMIC! Îndemn pe toată lumea care are încredere în mine să-l voteze, în turul al doilea, pe Klaus Iohannis, un om incomparabil mai bun decât oponentul său. Nu mai e timp de nuanțări și dubii. Avem de ales între bine și rău, între vest și est, între spațiul multicolor și spațiul gri.
„Cred că ar trebui să privim cu mai multă înțelegere spre opțiunea ‘proștilor’ care votează pentru o sticlă de ulei.”
Atât aș vrea: să nu mai aud că poporul e prost, că rromii și țăranii votează pentru o sticlă de ulei. Am ieșit în stradă și în 2012, când făceam parte din „plebea mizeră”, și în 2013, împotriva guvernului Ponta. În 2012, când derapajele guvernului Boc se țineau lanț, prietenii mei intelectuali, chiar dacă le observau, mi-au spus că nu pot protesta alături de niște „amărâți”. „Amărâții” ăia aveau motive bine întemeiate pentru ieșirea lor în stradă, chiar dacă nu știau să le exprime ca la carte. E clar cu cine votez, dar cred că ar trebui să privim cu mai multă înțelegere spre opțiunea „proștilor” care votează pentru o sticlă de ulei. Eu, una, am mai mult respect pentru ei decât pentru oportuniștii de ocazie, care, chiar dacă protestează în numele libertății de expresie, nu par să știe la ce folosește asta.
„Eu mizez pe Klaus Iohannis pur și simplu pentru că România merită, fie și doar omenește vorbind, un domn, nu o obrăznicătură.”
Iohannis (scris cu I sau cu J!?) merită votat fie și numai doar uman (precizez lucrul acesta pentru cei reținuți, nelimpeziți ori dezamăgiți în general de tot ce se întâmplă în România). E un vot pentru un comportament civilizat și o limbă decentă, împotriva grobianismului actual (comportamental și lingvistic) din politica băștinașă.
Mi-aduc aminte că, în 1990, în preajma alegerilor prezidențiale, candidatul Ion Rațiu, din partea PNȚCD, era în mod constant elegant, cu papion, iar această vestimentație a iritat majoritatea autohtonă, neobișnuită cu surâsul aristocratic al unui politician și cu îmbrăcămintea de bun gust a acestuia. Alegătorii din România proaspăt postcomunistă fuseseră căliți doar la amenințări cu pumnul în masă, încruntări și vorbe scuipate. În mod batjocoritor, candidatul Rațiu fusese poreclit Rață ori Rățoi etc. Era în aceste porecle o revanșă gregară și primitivă a băștinașului român față de alura elegantă a românului englezit și prosper.
Tocmai de aceea, în 2014, Klaus Iohannis se cuvine să fie receptat drept ceea ce este: o persoană civilizată, cu bun simț. În peisajul politic actual, Iohannis este un domn.
„Ieșiți, naibii, la vot! Lăsați fițele de nehotărîți. Puneți-vă o cagulă pe cap, că tot se apropie Anul Nou, intrați în case pe la prieteni și rude, și duceți-i pe sus, cu taxiul sau pe jos, la votare. Dacă nu votăm, o să avem victatură.”
Nu știu voi, dar eu am luat foarte personal aceste alegeri. Ieri am fost revoltat și furios. Simt că trebuie să fac ceva în următoarele două săptămîni. Îmi pot suspenda viața personală pentru a mă implica, într-un fel sau altul, în campania asta electorală. Nu vreau să ajung consulul României la Marsilia, nici ambasador în Thailanda, nu vreau să intru în politică, nu vreau să stau la cafele cu consilierii lui Klaus Iohannis. Posibilitatea ca Ponta să devină președintele țării mi se pare insuportabilă. Ioana mi-a pus în vedere să plecăm din România dacă iese Ponta. Nu vreau să plec din România. Iubesc țara asta, iubesc limba în care se întîmplă să scriu. Vreau să rămîn aici. Dar n-aș vrea să rămîn într-o țară care îl ridică pe un impostor și un plagiator la rangul de președinte. Mă bucur că mai există și alții ca mine. Mă bucur că și alții simt nevoia, fără să le fi cerut nimeni asta, de a face ceva. Acum cîteva minute am intrat pe pagina de FB a lui Klaus Iohannis și i-am lăsat un comment, sper să îl citească măcar vreun consilier. Îl pun și aici:
„Domnule Klaus Iohannis, v-am votat în turul întîi și vă voi vota, desigur, și în turul al doilea. Însă am o rugăminte la dumneavoastră: încercați să nu mai vorbiți în clișee. «România lucrului bine făcut» este o idee bună, însă, prin repetiție, riscă să devină doar un clișeu și un slogan gol de conținut. Folosiți, vă rog, un limbaj viu și simplu. Un limbaj care să atingă oamenii, să îi emoționeze, să le dea încredere și speranță. Păreți un om cinstit și bine intenționat, și eu chiar cred că sînteți, dar și roboții de bucătărie sînt corecți și bine intenționați. Vă scriu lucrurile astea pentru că îmi pasă. Aș vrea ca mesajele dumneavoastră din următoarele zile să convingă cît mai mulți oameni să iasă la vot, și nu vor fi convinși dacă veți măcina, în gol, aceleași clișee. Sloganurile, oricîtă cantitate de bună intenție s-ar ascunde în spatele lor, nu ating, nu conving. Ele sînt formule fixe, care, repetate la nesfîrșit, plictisesc. Aveți un contracandidat cu un discurs versatil, cameleonic, a cărui șmecherie funciară și profund populistă, importată de la înaintașii săi, Iliescu și Năstase, a fost exersată îndelung în anii din urmă. Șmecheria veselă și locvace face întotdeauna mai mulți prozeliți decît sobrietatea rece și calculată. Dumneavoastră sînteți neamț, dar candidați în România. Victor Ponta n-ar fi obținut nici 1 la sută dacă ar fi candidat în Germania, presupunînd prin absurd că unui plagiator dovedit i s-ar fi permis să candideze într-o țară civilizată. Vă rog să țineți cont de aceste lucruri simple. Vielen Dank und alles Gute!“
„Într-o țară în care copiii sunt învățați de foarte devreme să dea cu pumnul și-n care filosofia de viață este ‘fii șmecher ca să poți supraviețui’, nu e de mirare că un individ agresiv, mincinos și hoț are mai mare priză la public. Cam asta e.”
Și totuși, să facem distincție între cei care susțin un candidat doar pentru că îl consideră varianta mai bună pentru România și cei care speră să obțină niscaiva avantaje de pe urma victoriei celui pupat în cur. Indivizi grețoși sunt, din păcate, de ambele părți ale baricadei. Da, par mai mulți într-o parte (știm noi care parte), dar, atenție, nu mă refer la indivizi care sunt membri ai vreunui partid politic sau care sunt mari afaceriști. Sunt inși care-și pun repejor niște straie ceva mai bune pe ei (deh, după posibilități) și-ncep să spună cât de mult îl susțin pe X, că X e sigur (SIGUR, fraților, căci ei știu deja viitorul) un individ extraordinar pentru funcția de Președinte. Am învățat un lucru, că nu e bine să faci astfel de previziuni, că e bine să încerci să ajuți la instaurarea binelui, dar să fii precaut, că e bine să-ți spui opțiunea, dar să nu pici în genunchi, să nu-ți pierzi obiectivitatea, să rămâi precaut. Că este evidentă diferența dintre cei doi candidați de acum, asta nu neg, în sensul că unul este incomparabil mai bun decât celălalt. Știu și că acum nu mai este timp pentru cârcoteli, pentru nuanțe, că acum este timpul să oprim răul (răul cel mare? – întrebarea încă rămâne, nu poate fi anulată așa, doar după două-trei emisiuni de televiziune, chiar dacă, recunosc, am fost și eu impresionat de una dintre ele), dar să nu ne pierdem capul, să nu devenim exaltați, să susținem cu fermitate, dar și cu luciditate. Zic și io, nu dau cu paru’.
„Eu nu am treabă cu Ponta, cu partidul și oastea de strînsură. Nu mă interesează. Ca să cîștig, însă, trebuie să spun doar că Klaus Iohannis e foarte bun. Și o spun atît de ușor…”
O bună prietenă îmi cere să spun în clar cu cine votez. Eu credeam că e limpede ca lumina zilei. Votez Klaus Iohannis. Probleme, Gogule?
„Consider că politica noastră e o mizerie pe care prefer să o rezolv intim, cumva în tăcere, la o bere, la o cafea, la o discuţie pe telefon…”
Tare mi-e dragă Ada Solomon. M-a provocat să-i răspund în 3 puncte pe wall-ul personal de ce merg sau nu la vot… E nu ştiu ce joc de societate. Mă enervează politica, partizanatul politic public al intelectualilor. Mai ales al celor care au tăcut mîlc pe vremea lui Ceauşescu. De fiecare dată mi-am exprimat public opinia politică doar provocat de prieteni, că „spune clar, bă, ce, n-ai curaj?”… Am făcut-o de două-trei ori în viaţă, că altfel am treabă, şi sînt înjurat şi azi că am fost pro-cutare, deşi niciodată nu mi-am oferit sprijinul pentru vreun politician… Cu foarte rare ocazii, am spus doar pe cine nu mai suport… Culmea, sînt acuzat cel mai aprig de cei care au două-trei mesaje politice publice pe zi. De talibanii vreunei tabere, pentru că nu sînt unit în cuget şi simţiri, entuziast, alături de ei.
Dacă nu-i vorba de dictatură, consider că politica noastră e o mizerie pe care prefer să o rezolv intim, cumva în tăcere, la o bere, la o cafea, la o discuţie pe telefon… Dacă ar fi dictatură, aş fi primul care se leagă cu lanţul de vreun copac sau îşi dă foc în centru… Altfel, în condiţiile actuale, să fii fanul vreunui politician de azi mi se pare, dacă nu tîmpenie, în cel mai bun caz o naivitate crasă…
Totuşi, pentru că mi-e dragă Ada, am să-mi exprim public opinia politică, fără să îndemn pe nimeni să facă precum mine, ci doar pentru a se şti clar ce gîndesc şi pentru ce votez cu două mîini duminică:
e simplu, n-am decît un singur motiv să merg la vot: să nu iasă Ponta, să nu pună PSD-ul în totalitate mîna pe ţară, fără a fi entuziasmat de vreo alternativă.
„Am lucrat vreme de un an şi jumătate – 2003-2005 – la primăria din Sibiu, ca purtător de cuvânt.”
M-am tot gândit: se cade sau nu se cade? Eram tentată să scriu, pentru una dintre revistele cu care colaborez, un portret al domnului Klaus Johannis. Un portret subiectiv, desigur, doar o schiţă în creion dintr-un unghi strâmt. Dar simt că nu-mi iese cum s-ar cuveni, aşa că schiţez aici, cu mai puţină apăsare.
Am lucrat vreme de un an şi jumătate – 2003-2005 – la primăria din Sibiu, ca purtător de cuvânt. Lucram, împreună cu colegul meu de la biroul de presă, direct cu domnul Johannis. Pregăteam conferinţele de presă, întâlnirile, evenimentele… Nu am auzit nici o singură dată o vorbă rostită pe un ton ridicat. Nu am auzit niciodată o vorbă neelegantă. Nu am primit niciodată direcţii şi directive legate de ce subiecte să propunem. Nu am auzit niciodată cuvântul „tu”. Domnul primar ne vorbea tuturor, indiferent de când lucram acolo, cu „dumneavoastră”. Pe acelaşi ton egal, echilibrat.
Vedeţi, de asta nu pot scrie nimic în nici o revistă. Pare un pic SF pentru zilele noastre, nu?, când orice patronaş taie, spânzură şi ocărăşte sau, dimpotrivă, se trage de şireturi şi de bretele cu tine…
Nu am plecat cu amintiri frumoase din primărie – era extrem de stresant, alegerile din 2004 au fost înfiorătoare, o parte a presei a fost extrem de agresivă. Iar noi nu răspundeam decât strict întrebărilor legate de activităţile primăriei. Tot ce era – cam ca şi acum – off-topic, rămânea fără răspuns, aşa cum se şi cuvine. Atunci nu pricepeam asta prea bine. Acum şi asta mi se pare pura şi lăudabila normalitate.
Sibiul nu este o vedere turistică, oraşul are şi bune, şi rele. Dar domnul Johannis este cu adevărat un domn, iar imaginea sa pe care o puteţi vedea zilele acestea este întocmai imaginea sa reală, de zi cu zi.
Haideţi la vot!
„Și un căcat dacă ar candida împotriva lui Ponta l-aș vota.”
Rezultatele de la alegeri mi-au spus un singur lucru, anume că deși vorbim aceeași limbă, suntem două țări total diferite. Total diferite.
„Aceste alegeri pot fi primele câștigate de către societatea civilă.”
Aceste alegeri pot fi primele câștigate de către societatea civilă. Nu este doar o victorie de moral, ci și un cap de pod. Dacă Iohannis iese președinte datorită activiștilor, nu grație aparatului de partid, Cotroceniul poate să devină un spațiu al dialogului social.
„Azi, 6 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a plecat spre victorie!”
Azi, 6 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a plecat spre victorie! Vă rog țineți minte ziua aceasta și ce scriu eu aici, cînd practic Klaus a intrat în sprintul spre victorie. A încălzit motorul înaintea primului tur la care, dacă neregulile nu erau așa de mari, obținea un scor mai strîns, dar acum i-a dat drumul la viteză maximă. Cele două intervenții de azi, postate ambele mai jos, cea despre confruntarea de la Timișoara, refuzată de Il Dottore, și cea despre tema populistă „Se rupe țara” sînt semnalul. Cînd, acum vreo lună, pe scena BCU Iași, a ales soluția gordianică, la care nici eu nu mă gîndisem, pentru a ieși din întrebarea încuietoare, mi-a plăcut rapiditatea gîndirii, stilul în care a schimbat sistemul de referință propus de mine. Atunci, decizia mea de a-l vota, luată în august, a devenit din negativă, îl votez pe KI ca să nu cîștige Ponta, pozitivă – îl votez pe Klaus Iohannis pentru că îmi place, este un candidat bun. Sigur, nu puteam ști dacă va și cîștiga. De asta am început să fiu sigur, după primul tur, urmărindu-i calmul imperturbabil din prima declarație post-vot. Simțeam că pregătește ceva, mă și gîndeam ce, apăsarea pe accelerație mi se părea și mie necesară. Și, iată, azi 6 noiembrie, a făcut-o. Avea dreptate atunci pe scenă, nu e nici favorit, nici out-sider, ci învingător. Ca să fim siguri, ca orice atlet în finalul cursei, are nevoie de sprijinul nostru. Iar în timpul votării, de arbitri buni. Deci, cine poate merge ca observator să o facă! În măsura în care ceva e sigur pe aceste pămînturi mișcătoare, victoria e sigură. Să nu lăsăm sa-i fie, să ne fie furată!
„bre, stimaților, care ne tot acuzați de elitism, ia mai spuneți voi honolulu, cum se zicea la mine, în coiciu, că poate vi s-o fi acrit de kamceatka!”
după ce dreapta pierde alegerile se găsesc mai întotdeauna doi-trei ziariști sau analiști care să-i bată obrazul și să-i spună că e elitistă, că nu înțelege talpa țării, că stimații cetățeni care au votat pentru gumari și mălai n-au nicio vină, așa cum pur și simplu n-au avut noroc pe lume.
de unde rezultă că noi ăștia care tragem mai degrabă spre dreapta am crescut toți cu biblioteca în casă, întinsă pe 4 pereți, că n-am făcut licee industriale înainte de ’90, că n-am copilărit prin mahalale sau pe la țară, ci în cotroceni, că acum ne așteaptă pe toți măcar un VW în fața blocului.
bre, stimaților, care ne tot acuzați de elitism, ia mai spuneți voi honolulu, cum se zicea la mine, în coiciu, că poate vi s-o fi acrit de kamceatka!
