Ai auzit de Ziua Poeziei din Buzunar? Această zi superbă a fost inițiată în 2002 în New York, iar cei dornici să participe trebuiau să-și aleagă o poezie pe placul lor, s-o scrie pe o hârtie, apoi s-o vâre în buzunar spre a o preda, ca pe o flacăra olimpică, mai departe, și anume prietenilor, apropiaților, colegilor de muncă și chiar și străinilor. Chintesența e simplă: fă poezia cunoscută!
Nu conta locația, te puteai trezi oriunde cu un individ care-ți înmâna o hârtie cu un poem, ideea acestei zile fiind aceea de a împărți și dărui emoții și versuri și de a face, pentru o clipă, lumea mai frumoasă.
A avut un succes imens. Astfel că, în 2008, The Academy of American Poets a hotărât să răspândească această zi la nivel național, iar astăzi în școli, librării, parcuri, la birouri, prin biblioteci se pot auzi la difuzoare lecturi din poeziile din buzunare, împărtășite și oferite tuturor participanților.
Cu ocazia acestei zile, ne-am gândit și noi să scrijelim pe o bucată de hârtie poeziile noastre preferate, să le purtăm cu noi în buzunare și să le împărțim cu tine. Iată ce ne-a ieșit:
Lecția despre cerc
(Nichita Stănescu)
Aş da lecţia lui Nichita celor care spun că nu înţeleg poezia, celor care afirmă, verticali şi siguri pe ei, că poezia nu-ţi dă de mâncare, nu-ţi plăteşte facturile, nu-ţi duce copiii la grădiniţă şi nu-ţi e alături la greu. Aş mai da-o oamenilor care fug de vise, simboluri şi viziuni ca dracul de tămâie.
Le-aş strecura-o în buzunar şi le-aş spune în gând (fiind sigură că mă vor auzi) că cercul lui Nichita e fiecare secundă în care nu suntem atenţi şi prezenţi atunci când muncim pe brânci să ne plătim facturile sau când ne târâm copiii repede la grădiniţă, neavând răbdarea de a ne opri şi-a ne uita cu mirare la fiecare pietricică sau baltă, aşa cum doresc ei.
Şi aş încuraja pe toată lumea să-şi izbească fruntea de nisip iar şi iar, rugându-mă să învăţăm cu toţii lecţia asta a cercului care n-a fost şi nu va fi niciodată perfect.
(Iulia Sidon)
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu același băț de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbește cu fruntea nisipul
și i se cere iertare cercului.
Atât.
(Lecția despre cerc – N. Stănescu)
patru fără un sfert
(Virgil Mazilescu)
Nu îmi amintesc cum a arătat lumea înainte de Mazilescu. Înainte să descopăr poezia lui, țin minte doar că duceam o viață de om normal, mă duceam la facultate – eram în primul an – și pășeam pe drumuri cu suficiența omului care nu știe că i se pregătește ceva.
Apoi, într-o oarecare noapte de mai, așa cum îmi place la modul romanticoid să-mi spun că era, toate planetele s-au aliniat frumos, una după alta, atât de precis ca eu să mă trezesc ascultând cu ochii ieșiți din găvane niște versuri tăioase și pline de cruzime și descărnate de orice urmă a lumii ăsteia cum nu mi-a fost dat să aud până atunci.
M-am gândit ca azi, de Ziua Poeziei din Buzunar, să-ți scriu pe un bilețel și să împart cu tine prima poezie care m-a apropiat definitiv de poezie pentru ca să te întorci mereu și tu, ca și mine, la cicatricile pe care o să ți le lase frumusețea ei:
(Ioana Vighi)
patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru
şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
când plouă – te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu este prea departe de mormânt
nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare
(patru fără un sfert – V. Mazilescu)
Despre tata și noi
(Cristian Popescu)
Tot m-am gândit și răsgândit în ultima vreme la o lipsă acută a senzorialului și a sentimentelor din viețile noastre. Cumva, pare-mi-se că frica și fuga aproape galopantă de responsabilitate au luat locul vulnerabilităților.
Și m-am trezit că mi-e dor de oameni. Așa că vreau să dăruiesc poezia asta tocmai ca să amintesc de umanitate. Și de cât de frumoasă e ea. Atât de frumoasă încât în momentul ăsta chiar simt c-o iubesc.
(Alexandra-Georgiana Andrei)
Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc cât mai tare de pereţi ca să sune ca un clopot.
***
Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct la noi
în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cârnaţi.
***
Ce bine e în poze, lângă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.
***
Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi, mi-am tatuat pe piept
decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja ridurile.
Am tras cu ochiul şi am văzut că tu vii în fiecare dimineaţă
de foarte departe până în dreptul pozei atârnate de perete.
Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol până când ne trezim noi şi trebuie să zâmbeşti.
***
Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară
într-o noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu, dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia după aia îţi trece.
***
Tu ai fost colonel. Eu sânt liniştit. Zodia mea era de mult
înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară,
când cerul e senin, iau poziţia de drepţi.
***
Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima răsuflare.
Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.
***
Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,
atunci, la sfârşit, când stăteai întins între lumânări şi arătai tuturor vârsta exactă.
***
În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta mamei şi ea vine la mormânt s-aducă ceva flori şi înainte să plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.
***
La înmormântare, când noi, familia, ne aplecam pe rând şi sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numeroasă, a fost impresionată de cât de tandre şi dulci erau săruturile noastre şi a înce-put să aplaude.
***
Tu ai murit, de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg
repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.
(Despre tata și noi – C. Popescu)
Moarte, fugi
(Veronica Micle)
În urmă cu 13 ani, am primit un bilet pe care era scrisă poezia asta. Mi-a părut cea mai frumoasă declaraţie de dragoste, aşa că am citit-o până s-a lipit de palida mea memorie.
În ameţeala îndrăgostirii ignorasem iniţialele notate de expeditor, dar mai târziu am descoperit că versurile aparţin Veronicăi Micle. Încă este singura poezie pe care o pot aduce din memorie oricând, fiind o amintire plăcută despre angoasa omului, de a fi prins între viaţă şi moarte.
(Carla-Francesca Schoppel)
Am urât această lume!
Şi cum pot să n-o urăsc?
Un necaz nu se sfârşeşte,
Alte-n loc se pregătesc!
Şi sperând de-o zi pe alta
Văz că sper tot în zadar,
Căci în loc de vreun bine
Chinul meu e mai amar,
De aceea, eu adese
Tot suspin după sicriu;
Dar… ah! cine-mi poate spune
Şi-n mormânt cum o să fiu!
Poate-acolo mă aşteaptă
Un necaz cu mult mai greu;
M-am deprins cu chinul lumii
Moarte, fugi când te chem eu!
(Moarte, fugi – V. Micle)
vol. Hesychia
(Alexandru Mărchidan)
E aici mai mult decât o declarație de iubire. Este una dintre rarele descinderi fabuloase în tărâmul aflat de dincolo de simplul și salvatorul „te iubesc”.
Este o punere în drepturi a iubirii ca deschidere întru celălalt și mai mult decât atât -o recunoaștere a principiului identității: pentru că sinele nu poate exista cu adevărat decât în condiția în care iubește și este iubit.
(Cătălin Chiru)
